Vă dorim un AN NOU fericit!

În acest week-end, la Predeal, ne vom întâlni la a IX- a reuniune anuală a asociaţiei noastre.

Este, după cum se vede, o întâlnire aniversară. Sunt 15 ani de la înfiinţarea asociaţiei noastre: “Societatea de Analiză Existenţială şi Logoterapie”.

De fapt, este vorba de 15 ani de când avem şansa de-a ne apropia de un mod existenţial de-a înţelege şi acţiona. Cei care au avut posibilitatea de-a gusta din esenţa acestei viziuni pot să vă spună cât este de bogată şi fascinantă.

Ca profesionişti am avut, prin analiza existenţiala, accesul la un sistem coerent de înţelegere a omului şi a bolii. Sau, mai degrabă am avut posibilitatea de-a ne pune prorpriei experienţe şi simţiri întrebările care să ne facă să trăim din ce în ce mai aproape de misterul vieţii şi al lumii.

Analiza existenţială ne-a oferit oportunitatea unei minunate călătorii pe drumul întrebărilor despre încredere, curaj, tristeţe, singurătate,libertate, credinţă, iertare, regrete, dragoste şi atatea altele.

Ne-a învăţat atatea lucruri despre noi înşine şi despre ceialalţi. Ne-a facilitat atatea întâlniri şi despărţiri, ne-a oblojit atâtea răni şi pe atât de multe le-a făcut să sângereze şi să plângă. Ne-a făcut să trecem mult dincolo de scoarţa întarită şi îngroşată de prejudecăţi şi să ne dăm drumul în ţesutul liberian al esenţelor.

Pentru noi a devenit un mod de viaţă. Sau poate chiar mai mult, un fel de retină pe care toate iluziile şi deziluziile îşi capătă locurile şi semnificaţiile lor închegate.

Analiza existenţială nu ne face atotcunoscători, ba dimpotrivă ne sporeşte întrebările. Nu ne face invulnerabili, ba chiar ne sensibilizează şi ne ia cu asalt punctele de control şi apărare. Ne oferă însă şansa de-a fi aşa cum suntem şi de-a alege, de-a decide liber.

Drumul n-a fost uşor. Au fost atatea momente în care eram gata să abandonăm şi să pornim pe alte căi, mai line, mai bătătorite. Dar, au fost şi multe altele în care am simţit din plin că ăsta e timpul vieţii nostre, timpul “eternei reîntoarceri”.

Pare un subiect actual şi găsesc că merită o aplecare mai atentă spre nuanţe. Informaţii generale sunt pe net. Există însă şi o  întrebarea care rămâne: de ce, în condiţii similare, unii ajung la burnout şi altii nu?

În exprienţa mea clinică, am întâlnit 2-3 cazuri de burnout. Probabil sunt mai multe, dar fie sunt confundate cu depresia (cu care, de altfel seamănă foarte bine). Fie nu ajung la psihiatru ci într-un serviciu de medicină somatică (este şi simptomatologie somatică).

Despre burnout a  început să  vorbească  ca despre o entitate clinică Freudenberger în 1974.

Freudenberger observa o serie de simptome ca: epuizarea, iritabilitatea şi cinismul,  la persoane care lucrau voluntar în organizaţii de ajutor social. Freudenberger i-a descris pe aceşti oameni ca fiind „neînflacăraţi” în contrast cu „strălucirea entuziasmului” iniţial.

În 1982 MASLACH  prezintă o definiţie a burnout-ului :

“Burnout-ul este un sindrom al epuizarii emoţionale, depersonalizare şi realizare de sine redusă care poate apărea printre indivizi care au profesii ce presupun contactul permanent cu oamenii”.

Au urmat multe studii şi discuţii pe marginea acestei “realităţi” clinice, s-a făcut şi o scală de evaluare (inventarul Maslach).

In 1994, KARAZMAN a avansat următoarea caracterizare descriptivă a patru faze:

1. idealism şi suprasolicitare
2. epuizare emoţională şi fizică
3. dezumanizare ca antidot
4. faza terminală: sindrom de dezgust (dezgust de sine, faţă de alţii, în final un dezgust faţă de toate) şi insucces (resemnare profesionala, boala).

Ulterior s-au descris 12 faze. Apoi, descriere legată de etiologie cu 3 modele complementare explicative:

• Explicaţiile individual-psihologice subliniază discrepanţa dintre aşteptările exagerate faţă de muncă şi realitatea zilnică;

• Explicaţiile social-psihologice văd ca principal motiv rezultatul interacţiunilor sociale;

• Explicaţiile organizaţional-psihologice care sugerează că principalul motiv în declansarea burnout-ului il reprezintă structurile organizationale (e.g. Cherniss 1980: insuficientă autonomie, conflicte între roluri, slab   suport şi feed-back din partea managementului, aşteptari excesiv de mari vis-à-vis de colegii de echipă, etc.)

Bun, discuţii sunt multe, păreri aşijderea. Şi totuşi de ce unii fac burnout şi alţii nu?

Sigur, putem încerca arhicunoscutul model bio-psiho-social (ceva care e echivalentul unui panaceu ).  Să-i punem pe geneticieni să caute “gena responsabilă”de burnout? Pe biochimişti proteina care ne face să ne îmbolnăvim de dezgust? Să descoperim greşelile noastre de gândire  care ne duc la un sentiment de eşec? Sau poate un medicament miraculos  şi scump care să ne ajute să nu ne pese?

Deci, să vedem ce zice analiza existenţială. Interesul este cu atât mai mare cu cât burnout-ul este văzut de Frankl ca o formă particulară de vid existenţial.

În 2003 a apărut în Revista europeană de psihoterapie un articol scris de Alfried Laengle, cu titlul: Burnout : Sensul existenţial şi posibilităţile de prevenţie. (“Burnout – Existential Meaning and Possibilities of Prevention” -European Psychotherapy/Vol.4.1.2003)

Am să încerc o prezentare comentată a acestui articol în mai multe postări.

Analiza existenţială înţelege prin burnout: o stare de epuizare de lungă durată datorată muncii desfăşurate.

Această epuizare afectează cele trei planuri ale existenţei umane descrise de Frankl în antropologia lui (1959).

1. Dimensiunea somatică – slăbiciune fizică, tulburări funcţionale (insomnii de exemplu)  şi chiar susceptibilitate crescută la boli.
2. Dimensiunea psihică – nelinişte,  tristeţe, epuizare emoţională, iritabilitate.
3. Dimensiunea noetică -  o atitudine de retragere din relaţii şi îndatoriri, o atitudine de subestimare faţă de sine însuşi şi faţă de lume.

Va urma

Am întrerupt o vreme postarile pe acest blog, din mai multe motive.

Am înţeles de ce nu mă mai “trăgea aţa” la el. Am pornit greşit. Este ceva artificial în el. Adică, vreau să spun că nu e personal. Ne reprezintă pe noi numai prin reflexie, prin citate.

Am plecat de la o falsă premisă. Am avut intenţia sa fac un fel de “muzeu” de idei. Ce gogomanie!

Oricum, sper că o să am energia să “vâslesc contra curentului” interior şi exterior. Mă reconfortează, privind în jur şi la propria mea existenţă, faptul că  momentul întălnirii este condiţionat de energia vitală consumată pentru învingerea contra-curentului.

De fapt, îmi propun să nu fie ceva grav şi preţios, nici “savant” şi suficient.

Acum am o singură idee conturată: aş vrea să fie expresia preocupărilor noastre zilnice. Îmi dau seama că folosind cuvântul “procupare”  trimit la chestii grave. Mă rog, nu e chiar aşa. Sper.

Deci, ne întoarcem în acesta fecundă primăvară cu ceva ce sper să nu reprezinte “custozii unui muzeu de idei”. Ce şi cum va fi nu ştiu încă prea bine.

Ceva totuşi ştiu: pozele sunt făcute de Nick.

1. Afirmaţii limitate:

• vorbesc doar despre aceea ce mi se arată
• nu voi vorbi despre ceea ce spune celălalt, ci despre mesajul pe care mi-l transmite (l-am recepţionat).
• pun tot timpul sub semnul întrebării ceea ce am aflat: „este aşa? Aşa stau lucrurile?”

2. Curaj pentru subiectivitate:

Percepţia se realizează într-un plan subiectiv şi nu în baza unui „instrument de măsură”. Ceea ce este esenţial nu se lasă surprins decât de propia-mi fiinţă.

3. Autoreflectare şi „Epoche”:

Pentru că cel ce percepe este întodeauna el însuşi conţinut în trăire, atitudinea fenomenologică solicită cunoaşterea propriei naturi (a propriului fel de a fi), propria contribuţie la ceea ce este perceput, contibuţie care la rândul ei trebuie „pusă între paranteze” .

Dacă nu reuşesc „să mă pun între paranteze” atunci mă tratez de fapt pe mine prin intermediul pacientului. Pentru ca pacientul să se poată deschide şi să aibă încredere, trebuie să fiu în permanenţă sincer şi deschis. Dacă nu reuşesc să disting ceea ce vine de la mine de ceea ce vine de la pacient, trebuie să apelez în mod obligatoriu la un supervizor. Terapeutul trebuie de asemenea să sesizeze şi faptul dacă în cadrul discuţiilor psihoterapeutice este deranjat de ceva, şi de ce anume. Aceasta este o temă evident averbală, arta constând tocmai în faptul de a reuşi să o aducă în discuţie deoarece ceea ce-l deranjează pe el îl deranjează cu siguranţă şi pe pacient.

Ca atitudine psihoterapeutică, atitudinea fenomenologică, creează un cadru în care pacientul / clientul se poate arăta „din sine însuşi”, un teren interpersonal în care se desfăşoară schimbul de opinii între modurile diferite de a înţelege ale pacientului şi ale terapeutului. Terapeutului i se pretinde a se lăsa „surprins”, „mişcat” de pacient şi tot o dată de a se detaşa de propia lui surprindere pentru a permite în felul acesta articularea unei mai bune înţelegeri de sine a pacientului. Ceea ce trebuie înţeles este tocmai tocmai ceea ce pricepe pacientul din perspectiva modului său de abordare a problematicii. Aceasta înseamnă „epoche”, înseamnă suspendarea judecăţii asupra unei aşa zise „realităţi obiective”; unica realitate cu caracter fenomenal fiind realitatea subiectivă a pacientului şi a terapeutului; este realitatea intersubiectivă a planului interpersonal din care se „constituie realitatea”.

E un fragment din acelaşi text mai vechi a lui Cristi

Pentru a putea privi fenomenologic trebuiesc îndeplinite o serie de condiţii:

1. În primul rând o decizie, o hotărâre.Trebuie să mă decid pentru aceasta, să fiu pregătit interior pentru un    asemenea demers.
2. Trebuie apoi să mă dedic în totalitate, întreaga mea atenţie să se orienteze spre ceea ce este de perceput, spre percepţie.
3. Aceasta presupune deschidere şi dăruire, o deschidere interioară şi o păstrare a acestei deschideri pentru a mă putea lăsa impresionat de ceea ce vine din afară, de ceea ce mă impresionează, fără a raporta de îndată aceasta la experienţele anterioare.
4. Mai este nevoie şi de curaj, curajul de a da la o parte ceea ce cunosc, ceea ce-mi este cunoscut, fără a şti cărui pericol mă expun dacă mă predau în felul acesta.
5. Pentru aceasta am nevoie de încredere, încredere în caracterul „de nezdruncinat” a ceea ce este de văzut şi în faptul de a fi susţinut, de a avea un suport, o bază.
6. Este nevoie de asemenea de răbdare pentru ca prin limitele de timp stabilite sau prin dorinţa de a obţine ceva să nu se realizeze nişte bariere care să împiedice această privire fenomenologică.
7. Şi în cele din urmă mai este nevoie de multă supunere (modestie, smerenie). Disponibilitate de a mă supune în faţa a ceea ce mi se arată, îmi este aruncat în faţă. În faţa a ceea ce se produce în mine, supunere ca disponibilitate pentru subiectivitate.

Perspectiva, privirea, fenomenologică este caracterizată de două antinomii. Pe de o parte între dependenţa de impresiile senzoriale şi concomitenta depăşire a acestora iar pe de alta între conţinutul obiectiv a ceea ce este de perceput şi percepţia care este pur subiectivă.

“Privirea fenomenologică este una contemplativă, dar şi intuitivă în acelaşi timp, ea nu judecă ci încearcă să înţeleagă. Ea încearcă să surprindă ansamblul, esenţa acestuia, din „crâmpeiele de realitate” pe care le sesizează cu ajutorul organelor de simţ. Aceste crâmpeie sunt ca pietricelele colorate ale unui mozaic, al cărui ansamblu îl pot sesiza şi înţelege doar atunci când mă situez la o anume distanţă şi cu condiţia să nu mă uit la pietricele, deoarece atunci nu le voi vedea decât pe acesta iar ansamblul, esenţa nu-mi vor mai fi accesibile. „Primul ochi” cu care contemplu este ce (se arată), în vreme ce cum (se arată) este cel de-al doilea. Paradoxul fenomenologiei este că se trece de la subiectivitate (impresie), direct la faptul în sine, la esenţă, la ceea ce îl face pe acesta inconfundabil, recunoscându-i-se unicitatea şi irepetabilitatea.

Putem spune deci, că fenomenologia reprezintă cercetarea a ceea ce se arată în baza a ceea ce este esenţial în el.

Acest mod fenomenologic de cunoaştere presupune ceea ce Husserl a denumit „Epoche”. Prin aceasta înţelegându-se „punerea între paranteze” a tuturor cunoştiinţelor, a tuturor judecăţilor (pre-judecăţilor) anterioare şi realizarea în felul acesta a unui soi de „privire pură, neprihănită” asupra a ceea ce se arată. În acest context Husserl distinge între noesis ca act al cunoaşterii, al realizării sintezei şi noema ca şi conţinut al cunoaşterii obiectului de cunoscut, conţinut ce se decantează ca o schiţă, crochiu, în subiectul cunoscător. Pentru aceasta este nevoie de o percepţie senzorială ca şi o condiţie pentru posibilitate. Din impresiile disparate se alcătuieşte o structură. Tabloul de ansamblu rezultă ca şi în cazul unui mozaic, după cum spuneam anterior, din raporturile, corelaţiile ce se stabilesc între piesele izolate, între pietricelele colorate ale mozaicului. Eugen Fink atribuie părţilor individuale caracterul de „crâmpeie, petece, senzoriale”(„Sinnesfetzchen”) care prin actul de sinteză al noesis-ului sunt asamblate într-un tot unitar comprehensibil. Datorită acestui fapt putem spune că „privirea fenomenologică” este o privire spirituală, oprivire de ansamblu în care mă las „mişcat”, atins, o privire „cu inima”, cu simţirea”.

Este primul fragment dintr-o lucrarea despre fenomenologie scrisă de Cristi  acum câţiva ani.

Cu acest fragment vom încheia acest subiect. După cum se va vedea, este o demonstraţie extrem de ingenioasă şi aş spune evreiască a principiului pe care îl pune în discuţie. Oricum, este un fel de piesa de virtuozitate care merită ascultată, dacă iubeşti compozitorul. Traducerea ca şi cea anterioară este facută de Cristi.

“Inconştientul spiritual”- continuare

“La delimitările ontologice anterioare, nu am ţinut însă seama, de faptul că fiinţa umană, nu este doar “fiinţa care decide” ci şi o fiinţă care se diferenţiază: fiinţa umană “este” şi nu poate fi altfel decît, fiinţă individuată. Astfel fiind, ea presupune un centru. Dar ce se află în acest centru? Să ne reamintim, definiţia pe care Max Scheler o dă persoanei, el înţelegînd-o ca purtătoare dar şi ca “centru” al actelor creatoare. Dacă persoana reprezintă locul de emergenţă al actelor spirituale, atunci ea este şi acel centru spiritual în jurul cărui se grupează psiho-fizicul.

După această reuşită centrare a fiinţării umane, putem vorbi, precum am vorbit înainte despre existenţa spirituală şi facticitatea psiho-fizică, şi despre persoana spirituală şi psiho-fizicul “ei”. Unde nu trebuie să trecem cu vederea, că în cadrul formulării “ei” avem de reţinut că persoana “are” un psiho-fizic, în timp ce ea “este” spirituală. De fapt nici nu aş putea spune : “Am o persoana” – eu nu “am” o persoană, ci “sunt” o persoană; în definitiv, nu pot spune: “Eu am un Eu ”, pentru că “Eu” “sunt” un Eu – de avut, eu pot “avea”, în cel mai bun caz, un ES : tocmai în sensul facticitătii “mele” psiho-fizice.

Prin faptul că fiinţa umană, ca fiinţă individuată, este centrată de persoană ( ca şi centru spiritual – existenţial ), ea este şi integrată : doar persoana spirituala fundamentează unitatea şi totalitatea fiinţei om. Ea întemeiază această totalitate ca pe una trupească, sufletească şi spirituală şi nu vom obosi a preciza că doar această triplă unitate, formează omul întreg Nu este justificat în nici un caz – aşa cum se întîmplă atît de des – a se vorbi despre om, ca despre o “totalitate psiho-fizică (trupesc-sufletească)”: trupul şi sufletul alcătuiesc o unitate, dar niciodată această “unitate” psiho-fizică nu poate reprezenta totalitatea omului : omului întreg îi apartine şi spiritualul, iar această apartenenţă îi este caracteristică. Atîta vreme cît se vorbeste doar despre trup şi suflet, nu poate fi vorba despre totalitate.

După ce, pentru reprezentarea structurii ontologice a fiinţei umane am preferat un model al straturilor concentrice, în raport cu unul al “treptelor”, în care în locul treptelor pe verticală (inconştient – preconştient – conştient), am folosit modelul stratificării concentrice, putem trece acum la combinarea celor două modele, în aşa fel încît cel al straturilor să reprezinte o secţiune transversală într-un construct tridimensional.

Se evidenţiază astfel, nucleul personal – ca centru spiritual – existenţial – în jurul cărui se grupează, de la centru spre periferie straturile psihicului, respectiv al fizicului. Dacă prelungim acestă secţiune, observăm că în locul unui nucleu personal, vom obţine o axă personală, înconjurată la rîndul său de straturile psiho-fizice, ale conştientului, preconştientului şi inconştientului. Dintr-o astfel de perspectivă, nu obţinem în final, decît un model parţial utilizabil, parţial adecvat situaţiei :  atîta timp cît orice manifestere individuală, atît din interiorul axei personale, precum şi din interiorul straturilor psiho-fizice ( manifestare spirituală, psihică sau fizică), poate ajunge să se exprime , conştient, preconştient sau inconştient.

Atîta timp cît în legătură cu procesul terapeutic analitic se vorbeşte despre o “psihologie abisală”, se impune clarificarea acestui concept. Psihologia abisală a urmărit doar determinarea instinctuală a omului, pînă în cel mai adînc inconştient, apropiindu-se mult prea puţin de spiritualitatea sa, de persoana umană în zona ei inconştientă. Cu alte cuvinte, psihologia abisală, a fost mai mult sau mai puţin, o psihologie a ES-ului inconştient în dauna EU-ului incoştient. Pe această bază ea şi-a luat ca obiect de studiu doar aşa numita persoană abisală – în sensul facticităţii psiho-fizice. Adevărata persoană – centru al existenţei spirituale – a fost neglijată. Ori după cum am aflat, o profunzime inconştientă nu presupune doar ES-ul ci şi EU-ul, şi poate în primul rînd, această persoană spiritual-existenţială. Iar pentru a fi drepţi, atunci cînd vorbim despre persoana abisală, trebuie să ne gîndim doar la această persoană spiritual-existenţială şi la profunzimile ei inconştiente : doar ea reprezintă adevărata persoană abisală. Ceea ce s-a inţeles pînă acum prin persoană abisală, nu se referă la felul personal de a fi, ci aşează în prim plan felul de a fi al unei creaturi, care nu poate fi subsumată existenţei ci doar facticităţii, psiho-fizicului şi nu spiritualului. În sens uzual, expresia de “persoană abisală” presupune spiritualul existenţial, adică mult mai mult decît ceva vegetativ, sau în cel mai bun caz ceva animalic la om. Adevărata persoană abisală, cea spiritual existenţială, este în străfundurile ei întotdeauna inconştientă. Rezultă de aici că împlinirea actelor spirituale – esenţa persoanei fiind înţeleasă ca un centru spiritual al actelor – reprezintă o pură “realitate realizatoare”. Persoana este atît de angajată în împlinirea actelor sale spirituale, încît ea nu mai poate fi reflectată în adevărata ei fiinţă – în reflexie ea nici nu poate apare. Existenţa spirituală, adevăratul Eu – Eu-ul “ în sine” ca să spunem asa, este de nereflectat (gîndit), el este doar de împlinit. Ea este “existenţă” doar în împlinirile, în realizările ei ca “realitate ce realizează”. Adevărata existenţă este una de nereflectat (gîndit) şi de aceea, în cele din urmă şi de neanalizat. În fapt, prin expresia analiză existenţială, noi nu înţelegem niciodată o analiză a existenţei, ci  cum tocmai am definit, o “analiză orientată spre existenţă”. Existenţa în sine, rămîne un fenomen ancestral, de neanalizat şi ireductibil. Chiar şi luate fiecare în parte, aspectele sale – pe care le-am descris la vremea lor  şi le-am pus în evidenţă – precum : a fi conştient şi a fi responsabil, sugerează existenţa unui astfel de fenomen ancestral. Aşa cum s-a văzut, mai ales în cazul conştienţei, un astfel de fenomen ancestral nu permite reducţii în continuare – sau mai bine zis : în interiorul onticului aceste fenomene sunt ireductibile. Punerea lor în lumină nu se poate face atîta vreme cît le reducem în ontic, ci doar prin transcedere în ontologic. Dacă fenomene precum, a fi conştient sau a fi responsabil sunt şi rămîn probleme de nerezolvat, din perspectiva unei analize psihologic – imanente, ele încetează de a mai fi o problemă de îndată ce le plasăm în ontologic : acolo ele sunt (devin) fenomene ancestrale care caracterizează daseinul uman ca “existenţiali”, avînd calitatea celor două atribute fundamentale, care se alătură fiinţei existenţiale ca un ceva pe care aceasta l-a avut întotdeauna.

Să recapitulăm, persoana abisală, adică persoana abisală spirituală, de fapt singura care merită în adevăratul înţeles al cuvîntului denominarea de persoană abisală, nu este reflectată (gîndită), pentru că nu poate fi reflectată (gîndită), iar în acest sens ea poate fi considerată ca inconştientă. În timp ce persoana spirituală, poate fi în mod fundamental, atît conştientă cît şi inconştientă, persoana spirituală abisală, este în mod obligatoriu inconştientă. Cu alte cuvinte : în profunzimea sa,  în “fundamentul” său, spiritualul este în mod necesar şi esenţial inconştient.

De aici rezultă că “centrul” fiinţei umane (persoana) în profunzime (persoana abisală) este inconştient : spiritul este la obîrşia sa un spirit inconştient.

Nu ne apare aceasta – ca să dăm un exemplu – ca şi cazul ochiului, unde la locul de origine al retinei, respectiv la locul de intrare al nervului optic întîlnim “pata oarbă”? Tot aşa şi spiritul,  acolo unde îşi are obîrşia, este orb pentru orice auto-observare şi auto- reflectare; acolo unde este primordial, total “el însuşi”, el este pentru sine inconştient. Aici se potrivesc afirmaţiile din vechile Vede indiene : “ceea ce vede, nu poate fi văzut; ceea ce aude, nu poate fi auzit; iar ceea ce gîndeste, nu poate fi gîndit”.

Dar nu doar la origini este spiritul inconştient, ci şi în final, “în ultimă instanţă”; nu doar în profunzimi, ci şi în înalţimi este el inconştient: cea mai înaltă instanţă, anume cea care decide totodată asupra conştientului şi inconştientului, este ea însăşi inconştientă. Să ne amintim doar de faptul că în somn există un oarecare grad de vigilitate – o instanţă care veghează la faptul, ca omul adormit, omul care visează, să se trezească sau să aibă voie să doarmă mai departe. Acestă “strajă” a somnului o trezeste pe mamă deîndată ce abia auzita respiraţie a pruncului devine mai neliniştită, în timp ce zgomote mult mai puternice venite, de exemplu din stradă, nu vor fi băgate în seamă. Această strajă a somnului este prezentă şi în hipnoză; şi aici subiectul se trezeşte îndată ce în jurul lui sau cu el însuşi se petrece ceva cu care în străfundul lui nu este de fapt, de acord. Doar de la un anumit grad de narcoză în sus, această instanţă este redusă la tăcere, în rest însă constatăm că instanţa care reglează somnul şi veghea, veghează, dar asta doar în măsura în care “stă de strajă”. Acestă vigilitate a somnului este doar quasiconştientă, deoarece în nici un caz nu poate fi vorba de o adevărată conştientă. Deci, acea instanţă care decide ca ceva să devină conştient sau să rămină inconştient, fincţionează la rîndul ei inconştient. Pentru a decide, ea trebuie, într-un anume fel să poată să distingă. Dar, a decide şi a distinge sunt atribute ale spiritualului. În felul acesta, înţelegem că spiritualul nu este doar optativ inconştient, el în final, precum la origini,  trebuie să fie inconştient.”

V. Frankl, “Der unbewusste Gott”, fragment

“Inconştientul spiritual”

“Expunerea noastră din capitolul anterior, corectează în mod esenţial înţelegerea de pînă acum a cuprinsului inconştientului. Ne vedem astfel obligaţi, de a lua în considerare, o revizuire a graniţelor conceptului de inconştient. Nu mai avem de-a face doar cu un inconştient instinctual, pulsional, ci şi cu unul spiritual. Domeniul inconştientului se extinde, iar structurile lui se difernţiază într-un inconştient pulsional şi spiritualitatea inconştientă.

Iată că, după ce, prin ceea ce numeam logoterapie – ca o “psihoterapie dinspre spiritual” – încercam o completare a psihoterapiilor (în sens restrîns) de pînă atunci şi delimitam în practica psihiatrică, spiritualul ca un domeniu distinct de sufletescul psihologic in stricto senso, se impune acum, necesitatea de a introduce spiritualul – spiritualitatea inconştientă – în cadrul inconştientului.

Se realizează în felul acesta, ceva asemănător cu o reabilitare a inconştientului. În mod evident, acest fapt în sine nu constituie o noutate absolută, deoarece încă de mult, în literatura de specialitate, s-a vorbit despre “forţele creatoare” ale inconştientului sau despre tendinţa     “prospectivă” a acestuia. Niciodată însă, nu a fost efectuată o distincţie atît de clară, şi necesară – după cum vom vedea în continuare – şi o punere faţă în faţă a pulsionalului cu spiritualul, în interiorul inconştientului.

În orice caz, pentru Freud, inconştientul reprezenta în primul rînd, un rezervor de pulsiuni refulate.

În realitate, nu doar instictualul, ci şi spiritualitatea este inconştientă. După cum vom arăta, spiritualul, adică existenţa în esenţă, este în mod obligatoriu, deci necesar inconştientă. Într-un anume sens, existenţa nu poate fi reflectată, pentru simplul motiv că este de nereflectat.

Se poate poate spune, în felul acesta, că instinctualul şi spiritualul sunt inconştiente, spiritualitatea putînd fi atît  conştientă  cît şi inconştientă. Ne întrebăm atunci, cum se comportă spiritualul faţa de aceste două graniţe şi cum se împacă cu rigorile acestora. Putem constata că graniţa dintre conştient si inconştient este una cursivă şi în acelasi timp permisivă.  Nu putem scăpa din vedere fenomenul care în psihanaliză este numit refulare. Prin actul refulării, ceva conştient este trecut în inconştient, procesul invers, în care ceva inconştient este adus în lumina conştientei se numeşte defulare.În felul acesta, putem spune că după ce am asistat la “reabilitarea inconştientului”, suntem puşi în faţa necesităţii “relativării conştientului”. Conştientul nu poate fi privit ca un criteriu esenţial.

În timp ce graniţa dintre conştient şi inconştient, ni se arată ca “penetrabilă”, limita dintre spiritual şi instinctual se dovedeşte a nu putea fi trasată suficient de clar. Medard Boss exprimă sintetic acest fapt, atunci cînd afirmă că :”instinctul si spiritul sunt fenomene incomensurabile”. Ceea ce este propriu felului de a fi al omului, este fiinţarea spirituală. Distincţia, conştient – inconştient, nu poate reprezenta un criteriu pentru acest tip de fiinţare.Am putea găsi un criteriu, pentru aceasta, mai degrabă în a hotărî dacă ceva anume, în om, aparţine domeniului spiritual sau celui instinctual – deşi nici această distincţie nu poate fi dusă pînă la capăt – indiferent de faptul că acel ceva este conştient sau inconştient. Iar aceasta fiindcă ceea ce este propriu fiinţării umane, în opoziţie cu înţelegerea psihanalitică, nu este faptul de a fi “mînat de pulsiuni”, ci mult mai mult decît atît, “o fiinţă care decide”pentru a-l cita pe Jaspers sau “dasein”, în sensul lui Heidegger, dar şi al lui Binswanger. În sens analitic existenţial, ne alăturăm acestei perspective, înţelegînd prin fiinţare existenţială: a fi responsabil. Omul poate fi autentic la fel de bine şi în inconştient, dar el nu este “autentic” acol

unde nu este “mînat” ci acolo unde este responsabil.Fiinţarea umană autentică este doar acolo unde un Eu decide; nu unde un ES îl împinge.Din păcate, iar acest lucru îl înţelegem acum cu claritate, psihanaliza a instinctualizat fiinţarea umană, golind-o de Eu.

Spuneam, mai înainte, că delimitarea dintre spiritual – ca specific, autentic uman – şi instinctual, nu poate fi făcută cu precizie; în fapt vedem în această delimitare un hiatus ontologic, care separă existenţa de tot ceea ce aparţine facticităţii. În timp ce existenţa reprezintă ceva esenţialmente spiritual, facticitatea presupune atît psihologicul cît şi fiziologicul : atît “fapte” sufleteşti cît şi trupeşti. Dacă delimitarea dintre existenţă şi facticitate nu poate fi stabilită în mod precis decît din exterior, iar acesta tocmai datorită respectivului hiatus ontologic, în interiorul facticităţii psiho-fizice, delimitarea psihicului de fizic este extrem de dificilă. Acela care, ca medic, a încercat vreodată, să delimiteze ce anume este psihogen şi ce anume “fiziogen”, într-o nevroză vegetativă, ştie prea bine cît de dificilă este o astfel de tentativă.

Suntem puşi în situaţia, ca după ce am procedat la relativizarea conştientului şi inconştientului, ca şi criterii ale autenticitătii, să relativizăm şi vechea problemă psiho-fizică care, în această lumina, ne apare ca fiind, dacă nu lichidată, în orice caz relativizată şi decăzută la una de rangul al doilea. Această problemă este secundară, ca importanţă, în comparaţie cu cea în faţa căreia ne aflăm, şi anume aceea “a existenţei spirituale în raport cu facticitatea psiho-fizică”, problemă de o mare deminitate ontologică şi de aleasă relevanţă psihoterapeutică.

În psihoterapie, existenţa spirituală – în sensul unei libere fiinţări responsabile -  trebuie să fie în permanentă apelată, să se mizeze pe ceva nou, împotriva predestinării, doar aparente, a facticităţii psiho-fizice. Se impune conştientizarea libertăţii, a acelei libertăţi şi responsabilităţi care realizează adevărata fiinţare umană.”